Va ucide clima afacerile de iarnă? – viitorul stațiunilor de schi după 2030

Își mai amintește cineva acel weekend din februarie, când la Zakopane era mai cald decât la Barcelona? Pârtiile verzi ca primăvara, telecabinele oprite, iar turiștii se plimbau pe Krupówki în tricouri. Acestea nu mai sunt anomalii meteorologice – aceasta este noua realitate.

„În ultimii 30 de ani, sezonul de schi din Alpi s-a scurtat în medie cu 38 de zile, iar în munții polonezi cu 28 de zile. Până în 2030, pierderile ar putea ajunge chiar la 50% din lungimea tradițională a sezonului.”

Industria schiului se confruntă cu cea mai mare provocare din istoria sa. Nu mai este vorba doar despre câteva ierni proaste sau vreme ciudată. Este o schimbare sistematică, care îi afectează pe toți – de la proprietarii de instalații de transport pe cablu la instructori, de la producătorii de echipamente la întreaga comunitate care trăiește din turismul de iarnă.

Viitorul stațiunilor de schi după 2030 – afacerea sporturilor de iarnă sub lupa schimbărilor climatice

Anul 2030 nu a fost ales întâmplător. Este sfârșitul primei decade de la Acordul de la Paris, momentul în care efectele încălzirii globale vor deveni ireversibile. Totodată, este perioada în care actuala infrastructură de schi va necesita o modernizare completă sau… închidere.

fot. inspirato.com

În Polonia, problema nu afectează doar Tatra. Sudetii, Beskizii, chiar și micile stațiuni din Mazuria – peste tot proprietarii își pun întrebări despre viitor. Unii deja se reorientează către atracții estivale.

Pentru a înțelege amploarea schimbărilor, merită să analizăm patru domenii-cheie. Mai întâi, prognozele climatice detaliate – ce ne așteaptă cu adevărat până în 2050. Apoi, latura economică – ce pierderi vor suferi stațiunile și cum încearcă să se salveze. Al treilea element îl reprezintă tehnologiile – de la zăpada artificială la modele de afaceri complet noi. La final, dezbaterea socială – va supraviețui schiul ca sport de masă?

Aceste întrebări nu au răspunsuri simple, însă ignorarea lor înseamnă condamnarea întregii industrii la o decădere lentă.

Prognoze climatice până în 2050 – ce se va întâmpla cu zăpada?

Modelele climatice IPCC ne oferă cifre concrete – și, sincer vorbind, nu sunt prea optimiste pentru iubitorii zăpezii pufoase. Oamenii de știință analizează diverse scenarii, însă două principale sunt RCP 4.5 (moderat) și RCP 8.5 (pesimist). Diferența dintre ele? În primul caz, temperatura medie a iernilor va crește până în 2050 cu aproximativ 1,8°C, iar în al doilea chiar cu 3,2°C.

Poate părea puțin, dar detaliile fac diferența. Fiecare grad Celsius ridică limita zăpezii permanente cu 150 de metri mai sus. Sună abstract? Să ne imaginăm că linia zăpezii de astăzi, aflată la 1200 de metri, peste 30 de ani va fi la 1350-1650 de metri, în funcție de scenariul care se va adeveri.

Scenariul RCP 4.5 presupune emisii de CO2 relativ controlate. Aici prognozele indică o scurtare a sezonului de zăpadă cu 30-45 de zile până în 2050 la altitudini medii. În Alpi, asta înseamnă că zăpada va cădea în principal din ianuarie până în martie, în loc de decembrie-aprilie. Strat de zăpadă va scădea cu aproximativ 25-40%.

În scenariul pesimist RCP 8.5, cifrele devin cu adevărat îngrijorătoare. Sezonul ar putea fi mai scurt chiar și cu 60-80 de zile. În unele regiuni ale Carpaților, zăpada ar putea să nu mai persiste deloc sub 1500 de metri.

Lacul Tahoe din California este un exemplu perfect al ceea ce ne așteaptă. Studiile arată că până în 2050, limita zăpezii va crește acolo de la 1800 la 2100 de metri într-un scenariu moderat și până la 2300 de metri într-un scenariu pesimist. Până în 2100, ar putea ajunge chiar la 2600 de metri.

În Alpi, situația este similară, deși ceva mai blândă datorită altitudinii mai mari. Alpii Francezi vor pierde aproximativ 30% din stratul de zăpadă până în 2050 sub altitudinea de 2000 de metri. În Alpii Austrieci, se preconizează scurtarea sezonului cu 5-7 săptămâni la altitudini de 1000-1500 de metri.

Carpații noștri, din păcate, se vor afla în cea mai dificilă situație. Din cauza altitudinii relativ mici, pot pierde chiar și 60% din zilele cu zăpadă sub 1200 de metri. În Tatra situația va fi ceva mai bună, dar tot gravă.

Interesant – sau poate mai degrabă trist – aceste schimbări îi obligă deja pe operatorii de stațiuni de schi să prelungească sezonul de producere artificială a zăpezii. Unde înainte era suficientă o lună de zăpadă artificială, acum sunt necesare două sau chiar trei luni. Problema este că zăpada artificială necesită temperaturi sub -2°C, iar astfel de zile vor fi tot mai rare.

Modelele regionale sunt și mai detaliate. Ele arată că schimbările vor fi foarte inegale – versanții nordici vor păstra zăpada mai mult decât cei sudici, iar zonele montane mai înalte vor deveni adevărate refugii pentru schi.

Aceste cifre stau la baza tuturor analizelor economice și sociale ulterioare. Fără ele, ar fi greu de estimat care vor fi costurile de adaptare sau pierderile din turismul montan.

fot. leotrippi.com

Impactul asupra economiei regiunilor montane

Piața globală a schiului valorează aproximativ 45 de miliarde de euro pe an. Pare o cifră abstractă, dar în realitate oznacza orașe întregi care trăiesc din sporturile de iarnă.

Regiunile alpine din Europa și-au bazat economiile pe zăpada albă într-o măsură care acum 20 de ani părea rezonabilă. Acum nu mai este atât de evident. În unele locuri, turismul de iarnă reprezintă chiar 40% din PIB-ul local. Asta înseamnă că atunci când zăpada lipsește, întreaga comunitate resimte dureros acest lucru.

Pierderea estimată la 268 de milioane de dolari anual pentru regiunea lacului Tahoe din California arată amploarea problemei. Este echivalentul a peste un miliard de zloți care pur și simplu dispar din economia locală. Tahoe este una dintre cele mai bogate stațiuni de schi din SUA, așa că problemele lor semnalează ceva mai amplu.

Povești similare se aud în toată Europa. Între 2010 și 2020, 45 de stațiuni europene de schi s-au închis. Nu toate din cauza climei, dar majoritatea au avut probleme cu zăpada neregulată. Fiecare închidere înseamnă zeci, uneori sute de locuri de muncă pierdute.

În orășelele alpine mici, o singură stațiune de schi angajează adesea jumătate din locuitori. Instructorii, centrele de închiriere, hotelurile, restaurantele – toți depind de aceeași zăpadă. Când lipsește doi ani la rând, oamenii pur și simplu pleacă.

Polonia este o cu totul altă poveste, dar la fel de dureroasă. Munții noștri nu au avut niciodată garanția zăpezii ca Alpii. Acum sezonul durează adesea doar 4 săptămâni în loc de trei luni. Închirierile de echipamente din Zakopane sau Szczyrk spun deschis – nu mai este o afacere pe care să o poți planifica.

Un prieten de-al meu are o închiriere în Beskidy. Acum câțiva ani, câștiga iarna suficient cât să-și permită o vacanță. Acum abia acoperă costurile de depozitare a echipamentului pe tot parcursul anului. Vânzările au scăzut cu 60% față de anul 2015.

Problema este și că turiștii încetează să mai vină. Nu doar pentru că nu este zăpadă într-o anumită săptămână. Pur și simplu își pierd încrederea în munții noștri ca destinație de vacanță de iarnă. Preferă să meargă mai departe, dar să fie siguri.

Industria hotelieră din regiunile montane simte acest lucru în mod special. Rezervările de iarnă au scăzut în medie cu 25% în ultimii cinci ani. Hotelurile care mizau pe turismul de iarnă trebuie să-și schimbe radical modelele de afaceri sau să dea faliment.

Locurile de muncă dispar nu doar direct pe pârtii. Întreaga rețea de servicii – de la mecanicii de ratrac până la vânzătorii din magazinele sportive – se restrânge proporțional cu scurtarea sezonului.

Cel mai grav este că investițiile în infrastructura de schi se amortizează pe decenii. Telescaunele care au costat milioane acum stau nefolosite cea mai mare parte a iernii. Sunt pierderi uriașe de capital pentru proprietari, dar și pentru comunele care au fost adesea co-investitori.

Tendința este clară și îngrijorătoare. Regiunile montane trebuie să găsească noi surse de venit, pentru că cele tradiționale devin tot mai nesigure. Următorul pas va fi să vedem ce tehnologii le pot ajuta în acest sens.

fot. theguardian.com

Tehnologii și inovații pentru salvarea sezonului

Temperaturile de iarnă nu mai sunt la fel de previzibile ca odinioară. Stațiunile de schi trebuie să se adapteze la sezoane tot mai scurte, însă tehnologia le vine în ajutor.

Ninsoarea artificială este esențială pentru supraviețuire. Tunul de zăpadă amestecă apa cu aer comprimat – pare simplu, dar detaliile fac diferența. Temperatura trebuie să scadă sub -2°C pentru ca picăturile de apă să înghețe înainte să atingă solul. Dacă e mai cald, în loc de zăpadă avem noroi.

Un singur tun consumă aproximativ 100 de litri de apă pe minut. E mult – o stațiune medie are nevoie de câteva milioane de litri pe sezon. Unele locuri construiesc propriile rezervoare de retenție, altele folosesc surse locale. Apa nu dispare, doar își schimbă starea de agregare.

Algoritmii AI încep să ajute la optimizarea întregului proces.

Sistemele învață să prevadă momentele ideale pentru pornirea tunurilor. Analizează prognozele meteo, umiditatea, direcția vântului. Astfel, se poate economisi până la 15% din energie – nu mai e nevoie să pornești echipamentul prea devreme sau prea târziu.

Și mai interesante sunt tunelurile cu permafrost. Suedia va deschide în 2025 primul astfel de obiectiv – o pistă de schi subterană în sol înghețat. Temperatura rămâne constantă tot anul, indiferent de vremea de la suprafață. E mai mult inginerie decât ninsoare artificială.

Studiu de caz: Tunelul suedez din Torsby folosește permafrost natural întărit cu un sistem de răcire. Traseul de 1,2 km funcționează 365 de zile pe an. Costul construcției a fost uriaș, dar se amortizează prin utilizarea pe tot parcursul anului.

Centrele indoor sunt deja o tehnologie testată. Hale cu zăpadă adevărată, pante cu înclinații între 15 și 25 de grade. Dubai are propria sală de schi de ani buni. Și în Polonia apar astfel de proiecte.

Fiecare tehnologie are limitele sale. Ninsoarea artificială necesită temperaturi negative. AI ajută, dar tot are nevoie de condiții meteo de bază. Tunelurile sunt costisitoare de construit. Hale indoor funcționează, dar e greu să recreezi senzația unei adevărate pârtii de munte.

Aceste soluții cumpără timp. Permit stațiunilor să funcționeze în ciuda schimbărilor climatice, dar nu e totul. Trebuie gândită și oferta dincolo de schi.

fot. cnaluxury.channelnewsasia.com

Diversificarea ofertei: viața dincolo de schi

Stațiunile de schi din Alpi au înțeles de mult un lucru – zăpada este doar una dintre numeroasele modalități de a face bani. În Polonia încă gândim în termeni de iarnă, însă acolo funcționează deja ca adevărate centre de divertisment pe tot parcursul anului.

Zermatt a lansat programul „Summer 365” și acum câștigă sume uriașe din trekking. Oamenii plătesc pentru transportul cu telecabina ca să ajungă pe trasee. Închirierile de biciclete de munte prosperă, restaurantele de pe vârfuri funcționează non-stop. Nu este o întâmplare – este o strategie bine gândită.

Vail Resorts demonstrează acest lucru cel mai bine. În 2024, 30% din veniturile lor au provenit din afara sezonului de iarnă. Parcuri de biciclete, tiroliene, festivaluri de muzică. În fiecare weekend se întâmplă ceva.

Am analizat rentabilitatea unor astfel de proiecte. Tiroliana se amortizează în 3-4 ani, parcul de biciclete în 5-6 ani. Festivalurile de muzică sunt altă poveste – un singur weekend reușit poate acoperi costurile întregii veri. Desigur, ai nevoie de public, dar munții, prin ei înșiși, atrag oameni.

Stațiunile poloneze pot copia acest model, doar că trebuie să gândească la o scară mai mică. Nu toate trebuie să fie Zermatt. E suficientă o singură telecabină, câteva trasee de biciclete, poate un festival local. Parcarea este esențială – oamenii trebuie să aibă unde să-și lase mașinile.

Am văzut cum Szczyrk încearcă acest model. Vara organizează curse montane, concerte în aer liber. Nu totul iese perfect, dar direcția este bună. Problema e că polonezii încă asociază munții cu iarna.

Rentabilitatea unui astfel de proiect depinde de locație. Munții aproape de marile orașe au un avantaj – oamenii vin în weekend. Cei mai îndepărtați trebuie să se bazeze pe turiștii de vacanță. Dar chiar și micile stațiuni își pot găsi propria nișă.

Cel mai important este să nu te mai gândești la tine ca la o stațiune de schi. Este un centru de recreere montană. Diferența pare de suprafață, dar schimbă complet abordarea față de afacere.

Vocile industriei și controversele: dezbaterea publică

Am verificat recent ce se întâmplă în media cu tot subiectul acesta despre viitorul schiului. Și e un haos total – fiecare spune altceva.

Guardian a scris în 2024 direct: „Era zăpezii din abundență s-a încheiat”. Sună ca o sentință de moarte pentru întreaga industrie. Pe de altă parte, Steve Milloy spunea în 2025 că nu există nicio dovadă reală privind influența CO₂ asupra zăpezii din munți. Două lumi complet diferite.

Cel mai interesant este ce se întâmplă pe internet – hashtagul [kolor infografiki] #EndOfSkiing [/kolor] arată cât de tare s-au certat oamenii pe tema asta.

Experții în climă vorbesc despre o catastrofă. Ei văd datele despre temperaturi, se uită la ghețari și prezic sfârșitul stațiunilor aflate sub 1500 de metri. Ecologiștii nu rămân în urmă – organizația Protect Our Winters face campanii menite să trezească conștiința schiorilor. Mesajul lor e simplu: ori ne schimbăm stilul de viață, ori rămânem fără zăpadă.

Antreprenorii văd lucrurile altfel. Ei de mult nu mai contează doar pe zăpada naturală. Narativa lor e: ne adaptăm, investim, supraviețuim. Unii chiar spun că schimbările climatice sunt o oportunitate de modernizare a industriei.

Scepticii au propriile argumente. Ei indică fluctuațiile naturale, pun sub semnul întrebării modelele climatice, amintesc de ierni care au fost deosebit de bogate în zăpadă. Steve Milloy nu e singura voce – există o întreagă comunitate de oameni care consideră alarma climatică o exagerare.

Rețelele sociale nu fac decât să adâncească această diviziune. Sub hashtagul [kolor infografiki] #EndOfSkiing [/kolor] poți găsi orice – de la fotografii dramatice cu pârtii verzi până la comentarii ironice despre „încă o panică climatică”.

Toate acestea influențează modul în care oamenii privesc schiul. Unii deja își planifică ultimele ieșiri, alții cumpără abonamente ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Părinții se întreabă dacă mai are rost să-și învețe copiii să schieze.

Această dezbatere nu este doar una academică. Ea modelează deciziile a milioane de oameni și influențează strategiile întregii industrii.

Calea de urmat – concluzii strategice pentru stațiunile de schi

Stațiunile de schi se află într-un moment decisiv – următorii cincisprezece ani vor determina care dintre ele vor supraviețui schimbărilor climatice și sociale. Este timpul pentru acțiuni concrete.

fot. forbes.com

Principalele concluzii subliniază necesitatea construirii rezilienței pe trei piloni. Poate suna ca un alt slogan, dar funcționează în practică.

1. Reducerea emisiilor de CO2 trebuie să devină o prioritate operațională, nu doar una de marketing. Trecerea la surse de energie regenerabilă pentru instalațiile de teleschi și zăpadă artificială este esențială.
2. Inovațiile tehnologice în gestionarea zăpezii și eficiența energetică oferă un avantaj competitiv clar. Sistemele de monitorizare a vremii și managementul predictiv al resurselor de apă determină deja profitabilitatea sezonului.
3. Diversificarea veniturilor prin extinderea ofertei de vară – de la biciclete de munte până la evenimente corporate. Unele stațiuni generează deja 40% din venituri în afara sezonului de iarnă.
4. Construirea de parteneriate locale cu hoteluri, restaurante și atracții turistice crește stabilitatea financiară a întregii regiuni.
5. Investiții în competențele angajaților, în special în domeniul tehnologiilor de zăpadă și al serviciului clienți în diferite sezoane.

Planul pentru anii 2025-2030 prevede atingerea unei reduceri de emisii cu 50%. Acțiunile cheie includ auditul energetic până la sfârșitul anului 2025, înlocuirea iluminatului cu LED, instalarea de panouri solare pe clădirile de service. În paralel, dezvoltarea ofertei de vară – trasee de biciclete, tiroliene, parcuri de aventură.

Acțiunile rapide pentru sezonul 2026/27 includ revizuirea sistemelor energetice, stabilirea de parteneriate cu organizatorii de evenimente estivale și instruirea echipei pentru operarea noilor tehnologii. Nu necesită investiții majore, dar aduc rezultate rapide.

Planul pentru 2030-2040 vizează atingerea neutralității totale de carbon. Înlocuirea flotei de vehicule cu electrice, sisteme de stocare a energiei, tehnologii avansate de reciclare a apei. Aici sunt necesare fonduri mai mari.

Finanțare? Fonduri UE pentru tranziția energetică, obligațiuni verzi, programe de sprijin pentru întreprinderile mici și mijlocii. Multe centre nu cunosc opțiunile disponibile – merită să investești timp pentru a le descoperi.

Industria schiului mai are șansa unei transformări de succes. Dar fereastra de oportunitate se închide mai repede decât o gondolă la ora 16:30. Cine începe să acționeze acum va avea un avantaj pentru deceniile următoare.

Michael

redactor lifestyle

Luxury Blog