Istoria Wimbledonului – iarbă, tradiție și nume mari

În fiecare an, jumătate de milion de oameni trec prin porțile All England Club. 548.770 de spectatori în 2024, dacă vrei detalii concrete. Și asta sunt doar cei care au obținut bilete.

Ce face ca istoria Wimbledonului să fie mai mult decât simple meciuri de tenis? În primul rând, iarba. Singurul turneu de Grand Slam jucat pe gazon natural, unde mingea sare diferit, mai rapid, imprevizibil. Apoi întreaga atmosferă: albul obligatoriu pe terenuri, loja regală, nicio reclamă care să țipe de pe bannere. Aici nu te promovezi, aici exiști. Sau nu exiști.

Și tocmai de aceea Wimbledon stârnește emoții. Combină ceva din secolul al XIX-lea (turneul a început în 1877) cu profesionalismul de astăzi. Nu este un muzeu, dar își păzește tradițiile ca pe ochii din cap.

De unde a venit totul? De ce tocmai iarba și alb? Care nume au rămas pentru totdeauna în această legendă? Și ce se schimbă acum, când sportul oscilează între tradiție și modernitate? Despre toate acestea vei citi în continuare.

Istoria Wimbledonului

Totul a început mai modest decât s-ar putea crede. All England Croquet Club a fost fondat în 1868 pe Worple Road, în Wimbledon, iar lawn tennis a fost adăugat abia în 1876. Organizatorii voiau să strângă bani pentru repararea mașinii de tuns iarba (chiar așa!), așa că au inventat un turneu. Pe 9 iulie 1877 s-au prezentat 22 de participanți, iar aproximativ 200 de spectatori au venit să asiste. Spencer Gore l-a învins pe William Marshall cu 6-1, 6-2, 6-4 și a primit un trofeu în valoare de 25 de guinee din partea revistei “The Field”. Simplu. Fără fanfară.

Expansiune și relocare (1884-1922)

În 1884, femeile au primit șansa lor, Maud Watson a câștigat primul titlu la simplu feminin. Atunci a fost adăugat și dublul masculin. Proba de dublu mixt și dublul feminin au apărut abia în 1913.

Până în 1922 a funcționat un sistem ciudat numit Challenge Round: deținătorul titlului aștepta în finală câștigătorul celorlalți participanți. Confortabil pentru campion, plictisitor pentru fani. Din fericire, acest sistem a fost eliminat odată cu mutarea pe Church Road în 1922, unde turneul se desfășoară și astăzi.

De la televiziune la era Open (1937-1968)

În 1937, BBC a realizat prima transmisie televizată. Apoi a venit războiul, Centre Court a fost bombardat în 1940, iar turneul a revenit abia în 1946.

Adevărata revoluție a avut loc în 1968, când au fost admiși profesioniștii. Era Open a transformat Wimbledon dintr-un eveniment de club într-un fenomen global. Și tocmai această decizie a făcut ca astăzi să vorbim despre el ca despre cel mai mare turneu din lume.

Tradiții, etichetă și iarbă

Wimbledon nu este doar un turneu, ci o întreagă lume de obiceiuri care au supraviețuit epocilor. Unele par astăzi excentrice, dar tocmai ele creează această atmosferă unică. Și, sincer vorbind, fără ele ar fi pur și simplu un alt Grand Slam.

Alb ca semn distinctiv

Dress code-ul este cu adevărat strict. Jucătorii trebuie să poarte echipament aproape 100% alb, iar detaliile colorate pot avea maximum 1 cm lățime. Această regulă provine din eticheta victoriană, când albul trebuia să mascheze petele de transpirație (ceea ce sună destul de amuzant, nu-i așa?). Recent, s-a introdus o anumită flexibilitate, deoarece femeile pot purta pantaloni scurți închiși la culoare sub fustă, lucru de neimaginat anterior.

Arome și simboluri ale verii în SW19

Royal Box și patronajul regal subliniază prestigiul turneului. Denumirile „Gentlemen’s Singles” și „Ladies’ Singles” nu sunt nici ele întâmplătoare. Este o chestiune de tradiție. Pe terenuri nu vei vedea reclame, ceea ce creează această imagine „pură” din punct de vedere vizual.

Dar adevăratul simbol sunt căpșunile cu frișcă. Aici se consumă anual peste 55 de tone de fructe și aproximativ 13.000 de litri de frișcă, în vreo 250.000 de porții. Efectul „Wimbledon” asupra vânzărilor de căpșuni în Marea Britanie este măsurabil. Iar coada? Este o cultură aparte. Oamenii așteaptă toată noaptea ca să intre pe teren.

Iarba care modelează tenisul

Iarba de la Wimbledon este perennial ryegrass, tunsă la o înălțime mică. Mingea sare jos și rapid, ceea ce odinioară impunea jocul serve-and-volley. Astăzi stilul s-a schimbat, domină jocul puternic de pe linia de fund, deoarece terenurile sunt mai lente decât înainte. Totuși, această suprafață necesită încă o tactică diferită față de zgură sau hard.

Wimbledon contemporan 2025-2026

Turneul de anul trecut a intrat în istorie prin câteva momente de referință. Jannik Sinner l-a învins în finală pe Carlos Alcaraz și a devenit primul italian care a câștigat Wimbledon în era open. Iga Świątek? Prima poloneză cu acest titlu, ceea ce sună incredibil în sine. La dublu masculin au câștigat Julian Cash și Lloyd Glasspool, la feminin Veronika Kudermetova cu Elise Mertens, iar la dublu mixt au dominat Sem Verbeek și Kateřina Siniaková.

Cifrele vorbesc de la sine. Pe terenurile de tenis au trecut 548 770 de spectatori, iar pe rețelele sociale s-au generat peste 4 miliarde de impresii. Patru miliarde, fără griji.

Fondul de premii 2026 și disputa privind împărțirea

Anul acesta, All England Club a pus pe masă o sumă record de 64,2 milioane de lire sterline. Câștigătorii la simplu vor încasa câte 3,6 milioane £ fiecare, iar chiar și o înfrângere în primul tur garantează peste 80 de mii. Sună grozav, nu-i așa? Ei bine, jucătorii au o problemă cu asta. Disputa se referă la faptul că sportivii primesc aproximativ 15% din veniturile totale ale turneului, în timp ce ei cer cel puțin 16% plus fonduri pentru bunăstarea tenismenilor. Subiectul revine înaintea fiecărei ediții.

Tehnologie și extindere

De anul trecut, sistemele electronice semnalizează singure auturile, ceea ce i-a trimis pe unii arbitri de linie la pensie anticipată. Turneul 2026 va avea loc între 29 iunie și 12 iulie, cu o oră de stingere la 23:00 BST pe toate terenurile. Centre Court și No. 1 Court au, desigur, acoperișuri.

Ce este mai interesant, proiectul Wimbledon Park este în desfășurare. Peste 38 de noi terenuri și Parkland Show Court cu aproximativ 8 mii de locuri, de asemenea cu acoperiș. Calificările ar putea avea loc pe viitor chiar acolo, probabil undeva prin anii ’30. Ambițios, dar All England Club ne-a obișnuit să gândim pe zeci de ani înainte.

Recorduri, legende și momente care au definit Wimbledon

Wimbledon nu este doar un turneu, ci o colecție de realizări remarcabile, care probabil nu vor mai fi niciodată repetate. Unele recorduri pur și simplu impresionează.

Domnia maeștrilor

Roger Federer a adunat 8 titluri la simplu la masculin, ceea ce sună abstract până când realizăm că înseamnă aproape un deceniu de dominație pe același gazon. Martina Navrátilová a mers și mai departe: 9 victorii la simplu feminin. Însă adevărata poveste se scrie la dublu.

Todd Woodbridge a câștigat 9 titluri la dublu masculin (în principal alături de Mark Woodforde), în timp ce Elizabeth Ryan a adunat 12 titluri la dublu feminin, ceea ce rămâne până astăzi un record de neegalat. De altfel, Ryan nu a câștigat niciodată proba de simplu la Wimbledon, ceea ce subliniază cât de specială este arta jocului de dublu.

Maratonul Isner-Mahut (2010)

Cel mai lung meci din istoria tenisului? Desigur, la Wimbledon. John Isner contra Nicolas Mahut în 2010: 11 ore și 5 minute, întins pe 3 zile. Doar setul al cincilea s-a încheiat cu scorul de 70-68 (183 de game-uri în total în meci). Tabela de scor era practic în flăcări.

Astăzi așa ceva nu se mai poate repeta Wimbledon a introdus tie-break-uri în seturile decisive. Puțină pierdere a magiei, puțină ușurare pentru jucători.

Descoperiri britanice

Fred Perry (1936) a fost ultimul britanic care a câștigat la simplu… timp de 77 de ani. Virginia Wade a rupt blestemul la feminin în 1977, chiar în timpul Jubileului de Argint al Reginei. Apoi a venit Andy Murray în 2013 și practic toată țara s-a oprit. Aceste victorii înseamnă mai mult decât sport. Sunt un catharsis național.

Recordurile spun multe, dar emoțiile spun totul.

Legenda care crește cu fiecare minge

Wimbledon nu este doar un turneu. Este o poveste vie, pe care fiecare sezon o rescrie, iar fiecare legendă adaugă un nou capitol. Federer cu cele opt titluri ale sale, Serena cu dominația ei, Borg cu calmul său de gheață – toate aceste povești se împletesc într-un ceva mai mare decât sportul. Tocmai de aceea oamenii revin aici an de an, nu doar pentru a vedea cel mai bun tenis, ci pentru a face parte din ceva care dăinuie.

Și aici e toată esența. Tradiția nu este aici un ritual mort, ci un organism viu. Iarba, albul ținutelor, căpșunile cu frișcă – toate acestea rămân, pentru că au însemnătate. Pentru că leagă generațiile de suporteri și jucători.

Tocmai de aceea Wimbledon rămâne unic. Pentru că reușește să fie în același timp trecutul și prezentul.

Samm

redacția sport & lifestyle

Luxury Blog